Dialog cu un înger de copil

– Mami, iar am sentimentul acela.
– Care, piersicuţă?
– Nu ştiu exact cum să îl numesc. Dar îmi strânge inima, mami.
– Cum aşa, maimuţică mică?
– E tristeţe şi furie şi milă şi aşa… cum să îţi spun… simt că nu pot face nimic. Şi că e nedrept.
– Of, câte cuvinte grele în guriţa ta de copilaş.
– Da, mami. Dar nu e o glumă. E serios. Simt asta de multe ori.
– Şi când simţi asta, picătură?
– Când mă gândesc că sunt copii bolnavi sau care nu au ce mânca. Sau când trecem pe stradă pe lângă oameni care nu au casă. Sau când un coleg de la şcoală plânge pentru că l-a îmbrâncit un alt copil. Pentru că ştiu că sunt copii care nu primesc cadouri sau nu au părinţi.
Mi-a spus aceste ultime vorbe pe nerăsuflate. Ca şi cum ar fi înţeles, în sfârşit, ceea ce simţea şi ţinea în ea de mai mult timp. Ca şi cum cuvintele ar fi reuşit să dea formă sentimentului care îi strângea inima.
Şi apoi s-a uitat la mine.

dialog cu un inger de copil

sursa foto: pixabay.com

Nu ştiu ce se aştepta să audă. Nu ştiu ce ar fi fost mai bine să audă, ce ar fi ajutat-o mai mult, ce ar fi eliberat-o mai mult.
Ştiu doar că am strâns-o în braţe tare, tare şi am sperat ca strânsoarea mea să fie mai puternică decât cea pe care o simţea ea în inimă. Şi am ţinut-o aşa mult, fără să pot să îi spun nimic.
Ce să spui unei fetiţe de 9 ani care simte durerea şi nedreptatea acestei lumi oricât de mult ai încerca tu să le ascunzi ca să o protejezi?
Cum să nu rămâi mut în faţa unei fetiţe 9 ani care e capabilă să întrevadă adevărul în ciuda luminilor care strălucesc fals peste tot în jur?
Să îi spui că, de fapt, lumea e bună şi e clădită pe principii corecte şi relaţii frumoase între oameni? Ai minţi.
Să îi spui că lumea asta se poate schimba şi că stă în puterea ei să facă asta? Ai pune o povară pe care niciun copil nu o poate duce. Şi nu e drept să o ducă. Oricât de mare i-ar fi inima şi dorinţa de a face bine.

S-a tras din braţele mele brusc. Şi m-a privit, din nou, în ochi.
– Crezi că aş putea deveni preşedinte?
– Sigur că ai putea dacă asta îţi doreşti, piticuţ.
– Atunci asta aş vrea să fiu: preşedinte. Ca să schimb lumea.
A spus asta pe un ton serios, dar firesc. Ca şi cum şi-ar fi propus să facă un castel din lego sau să modeleze ceva din plastilină. Ca şi cum nimic nu ar fi mai simplu şi mai de la sine înţeles. Apoi m-a pupat.
– Mulţumesc, mami.
Şi a plecat în camera ei, veselă şi mulţumită. Senină, ca un înger.

 

Dacă ţi-a plăcut articolul, hai să ţinem legătura. Abonează-te la newsletter, pe banda portocalie de mai sus. Îţi voi trimite noutăţile şi articolele mele. Îţi mulţumesc pentru prietenia ta :)

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>