Îi pierdem în momentul în care nu îi mai ascultăm

Mă uit la Sofia. Are aproape 10 ani.
Nu mai e bebeluşul care mi se încolăcea la piept. Nu mai e nici măcar copilaşul care se înconjura de jucării de pluş şi le citea din primele ei cărţi ilustrate.
S-a lungit, s-a domnişorit, îi plac fustele vaporoase şi urăşte tricourile cu nasturi.

copiii au nevoie sa fie ascultati
Câteodată îşi închide uşa camerei. Simte nevoia de intimitate.
Mai răspunde cu vocea ridicată. Ştiţi voi, aşa cum fac copiii atunci când îţi testează răbdarea, când vor să îţi arate că sunt şi ei mari şi că vor mai multă independenţă.
Ne mai certăm. Că ascunde o temă, pentru că nu şi-a mai făcut curat în cameră de un secol, pentru că nu îşi perie dinţii cu suficientă răbdare.
Se mai supără pe mine. Că o grăbesc prea tare, că uneori sunt morocănoasă, că nu ştiu să mă joc prea bine cu personajele lego.

Dar oricât ar fi cearta de mare, oricât ar fi supărarea de serioasă, totul se rezolvă dacă vorbim. Şi, mai ales, dacă o ascult.

Un copil nu îţi va povesti despre problemele lui, dacă nu e convins că îl vei asculta cu adevărat şi fără să îl critici. Iar relaţia asta se clădeşte în timp, încă de când el e foarte mic şi tu trebuie să îi asculţi, cu interes, poveştile nesfârşite despre dinozauri, cai zburători, radiere vorbitoare, personaje din desene animate sau din jocuri video, scene amuzante din joaca cu prietenii. Trebuie să asculţi şi să încerci să înţelegi limba asta a lor cea copilărească-glumeaţă-tehno-bombastică. Pentru că, în timp, ea îţi va dezvălui problemele, micile secrete, gândurile şi visurile copilului tău. Care a mai crescut între timp şi a cărui viaţa s-a mai complicat puţin.

Întotdeauna am simţit că asta contează cel mai mult pentru copii – să fii interesat cu adevărat de lumea lor. Şi să nu îi judeci. Să intri în lumea lor şi să o iei aşa cum e ea, cu bune şi cu rele, cu greşeli, trăznăi, glume, minciuni nevinovate, joacă, certuri cu prietenii, dezamăgiri şi mici victorii.

E greu, mai ales atunci când problemele lor se complică, să nu critici excesiv şi să nu le judeci comportamentul. Şi e şi mai greu să găseşti un mod de a le spune ce e bine şi ce e rău folosind limba lor copilărească-glumeaţă-tehno-bombastică şi nu cuvinte grele aruncate din înaltul cerului tău de adult atotştiutor. E foarte greu, dar merită orice efort, pentru că nu cred că există ceva mai important decât să păstrezi, cât mai mult timp, nevoia copilului tău de a-ţi povesti ce i se întâmplă şi ce sentimente trăieşte.

Atâta timp cât ne ascultăm copiii cu adevărat, cred că vor rămâne ai noştri. Şi vor şti că ne pot spune orice. Iar noi vom putea să îi ajutăm şi le fim aproape.

 

Dacă ţi-a plăcut articolul, hai să ţinem legătura. Abonează-te la newsletter, pe banda portocalie de mai sus. Îţi mulţumesc pentru prietenia ta :)

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>