Adolescenţii plictisiţi

Da, e firesc să îi plictisească vechile activităţi şi obiceiuri. Dar e foarte periculos să nu le înlocuiască cu nimic altceva. Primele semne ale plictiselii adolescentine apar chiar de la 9 ani.

 sursa foto: freepik.com

Între 9 şi 13 ani, copilul începe să se îndepărteze de părinţi. Simte nevoia să devină adult şi se rupe de activităţile copilăriei. Crede că nu mai are nevoie de îmbrăţişări, cere intimitate, petrece mai mult timp cu prietenii. Renunţă la jucăriile dragi, la hobbiuri, la hainele vechi. Îndepărtându-se forţat de lumea lui de până atunci, se simte fără identitate – nu mai este copil, dar nici adultul care ar vrea să fie.

Pentru că a renunţat la programul structurat pe care îl avea până atunci, adolescentul din clasa a VI-a se plictiseşte la sfârşit de săptămână sau în vacanţele pe care le simte acum prea lungi. Nimic nu îi menţine interesul prea mult. Cu cât perioada plictiselii adolescentine este mai lungă, cu atât este mai periculoasă.

Viaţa mea e goală!

îl auzim spunând în momentele rare când mai vorbeşte cu noi, părinţii. O analiză din Psychology Today parcurge toate stările prin care poate trece un adolescent şi decodează expresiile pe care le foloseşte.

• Am obosit să fac mereu ceea ce nu îmi place! – oboseală psihică
• N-am energie pentru nimic! – letargie
• Nu pot să fac niciodată ce îmi place! – frustrare
• Urăsc ceea ce trebuie să fac! – furie
• Nu găsesc nimic care să îmi facă plăcere! – tristeţe
• Nu are sens să fac nimic! – depresie

Copiilor care iau cu ei în adolescenţă sportul pe care îl practică sau activităţile artistice le este mai uşor să depăşească plictiseala. În cazul celorlalţi, apatia se poate transforma în anxietate sau furie. Un adolescent între 9 şi 13 ani se va uita prea mult la televizor din plictiseală. Între 13 şi 15 ani ieşirile cu prietenii se pot transforma în aventuri periculoase. La 18 ani, petrecerile din noapte pot devia în acte de teribilism. Pot renunţa să mai înveţe la şcoală, pot începe să consume substanţe periculoase, pot cădea în depresie.

Chiar dacă nu vrea să recunoască, este perioada când adolescentul are nevoie cel mai mult de îndrumarea părinţilor. Ajută-l să înţeleagă cine vrea să devină. Când a conştientizat asta, drumul până la modelul de adult pe care şi l-a fixat în minte va fi mai uşor.

Articol bazat pe o analiză din Psychology Today scrisă de Carl Pickhardt, doctor în Psihologie

Dacă ţi-a plăcut articolul, hai să ţinem legătura. Abonează-te la newsletter, pe banda portocalie de mai sus. Îţi mulţumesc pentru prietenia ta 🙂