Când mamele îşi găsesc timp şi pentru ele. Ce fericire!

Copilul mic tocmai ce a făcut 20 de luni. Citeam postările unor mame care povesteau ce au făcut pentru ele de când li s-au născut bebelușii. Cele mai multe reușesc să meargă la cosmetică din când în când, altele merg la sală, unele chiar la cumpărături în magazine. Eu de 20 de luni am abonament la toate site-urile cu livrare și mă știu toți curierii din zonă, de la toate firmele de curierat. Dar nu că asta ar fi o chestie pe care am făcut-o pentru mine…

Mi-am dat seama acum că mai e puţin și reîncep serviciul (șoc și groază) și aș putea măcar să dau jos kilogramele atent așezate în vremea pandemiei. Nu mai zic de alea din sarcină. Asta aş putea să fac pentru mine.

Aşa că, am renunțat la puținul timp liber – adică ăla după ce adoarme copilul mic numărul doi, dar neapărat după ce ajunge copilul numărul unu de la antrenament înapoi acasă –  pentru a face puțină mișcare. Altfel de mișcare decât fuga după copilul numărul doi prin parc.

Am început timid cu o plimbare de seară, maximum 30 de minute. Dar mă gândeam mereu: dacă se trezește și nu sunt acolo?! După vreo săptămână am continuat cu o plimbare mai apăsată, un ritm nițel mai alert, am mărit puțin și durata. Copilul nu s-a trezit. Aşa că străzile din cartier, pe o raza de 1 km, au devenit “satul meu olimpic”. Să fiu aproape în caz că…

Într-o seară, fiind cam în cel mai îndepărtat punct de casă… semnal de alarmă. Miorlăie și te strigă, mi se transmite. Și dă-i, Diana. Bagă viteză. Alergare ușoară spre rapidă cu accente de sprint. Adormise la loc până am ajuns acasă, dar cumva primul pas fusese făcut. Eram în stare să și alerg nițel. Din seara următoare am încercat să alternez alergatul cu mersul alert.

Cine mă cunoaște știe că mie îmi place enorm sportul. Dar de acasă, de pe canapea, cu telecomanda în mână.

Dar mişcarea asta chiar îmi prinde bine. Ușor, ușor ne obişnuisem şi eu şi vecinii cu noul obicei de seară. Ba chiar am sărit și coarda o dată. Mi-am amintit cumva că mă descurcam bine în copilărie. O fi ca mersul pe bicicletă, deși la mine nu prea s-a potrivit asta, pentru că ultima dată când m-am urcat pe bicicletă, acum câțiva ani, am fost de râsul copilului numărul unu vreo lună și ceva. Era să retez câțiva copaci de pe o alee din Herăstrău. 🥴

Mă rog, nu știu cât mă mai ține etapa asta cu mişcarea, că parcă încep să scârțâie genunchii, dar așa un tonus bun îmi dă ceasul ăsta nou care îmi măsoară pașii, caloriile, respirația și îmi dă brânci dacă nu am făcut norma de mișcare pe oră.

M-aș bucura să găsim fiecare, mai devreme sau mai târziu, o activitate doar pentru noi. Ceva care să ne facă plăcere. Desigur, altceva în afară de serialele de pe Netflix 🙂 Stop, am zis! Voi ce faceți pentru voi?