Cel mai cel sentiment din lume

Mă uit la desenele Sofiei pe care le-am înrămat şi le-am răsfirat pe mulţi dintre pereţii din casă.

Văd dinozaurul în creion la care a lucrat trei zile. A fost desenul care mi-a arătat că are răbdare, că acordă atenţie detaliilor, că nu renunţă chiar dacă nu îi iese de prima dată sau începe să se plictisească. L-a realizat la 11 ani.

Mă uit şi la pisica pe care a denumit-o Dewdrop şi care se pierde în verdele frumos din jur. Rezumă foarte bine perioada ultimilor doi ani în care a citit seria Pisicile Războinice. Şi pentru că traducerile în limba română nu ţineau pasul cu pasiunea ei pentru cărţile astea, am început să i le comandăm în engleză. Şi uite-aşa a ajuns să scrie poveşti într-o limbă engleză pe care o invidiez, atât e de bogată şi de cursivă. Şi a învăţat-o mai mult singură, citind. E numai meritul ei.

Zâmbesc la desenul cu căţeluşul cu privire şugubeaţă. E un desen pe care l-a făcut la 10 ani. E rupt şi apoi lipit. Îmi amintesc că Sofia l-a făcut bucăţi pentru că se supărase. Avea atunci senzaţia că nu se pricepe la nimic. Era clasa a IV-a şi o mutasem de curând la altă şcoală. I-a fost greu în primul semestru pentru că a vrut să demonstreze că face faţă, că reuşeşte să se integreze, tânjea să îşi facă prieteni. A fost o perioadă grea pentru ea, dar în care mi-a demonstrat că poate fi atât de matură, încât ne-ar întrece în seriozitate, muncă şi perseverenţă pe mulţi dintre noi, adulţii.

Desenul cu luna printre copaci e de mai demult. Să fi avut opt ani pe atunci. E din grădina bunicilor. Stăteam seara la focul făcut în vatra din spatele casei şi ne uitam, îmbrăţişate, la luna rotundă şi mare. Desenul acesta îmi face mereu dor să o îmbrăţisez, ca în seara aceea, sub clar de lună.

Dar nu despre desene vreau să vă vorbesc, ci despre sentimentele pe care acestea mi le trezesc. Fiecare desen e o frântură de Sofia care îmi face inima să tresară. E fizică senzaţia asta pe care o trăiesc de fiecare dată, e ca un fior, ca o tresărire, ca o emoţie dulce, ca o îndrăgosteală adolescentină. E o căldură care îmi umple sufletul instantaneu. E un zâmbet care porneşte din adâncuri şi mi se revarsă nestingherit pe faţă.

Dragostea pentru copilul tău e cel mai complicat de descris sentiment. Dar cel mai simplu şi mai profund pe care l-am trăit vreodată. Pe an ce trece, dragostea mea pentru Sofia e parcă mai plină de senzaţii şi de trăiri, de arome şi de flagranţe, de gânduri şi de temeri, de amintiri şi de speranţe, de tumult şi de linişte. De mândrie. Şi de dor de ea în fiecare clipă.

E cel mai cel sentiment din lume.

P.S.

Recitesc aceste rânduri la câteva zile după ce le-am scris. Şi îmi dau seama cât de rar conştientizăm iubirea pentru copiii noştri. Şi cât de puţin ne permitem nouă înşine să o simţim. Deşi e cel mai cel sentiment din lume.

POVEŞTI, DIN DRAGOSTE PENTRU COPII