Cinste părinţilor curajoşi!

Sofia a întrerupt un şir de discursuri ale unui director de companie şi ale inspectorului şcolar la un eveniment unde copiii urmau să facă experimente. Cu nonşalanţă, dar cu inocenţa aceea care nu are nimic obraznic în ea, a spus tare:

Dar când se opresc discursurile şi când ne apucăm de treabă?

La o masa festivă, şi-a luat farfuria şi şi-a amenajat o căsuţă sub masă. A mâncat acolo, fără să deranjeze pe nimeni.

La un eveniment într-o librărie, directorul unei edituri îi întreabă pe copiii prezenţi: vouă ce vă place la părinţii voştri? Totul, răspund copiii în cor. Mai puţin Sofia, care ridică mâna şi spune:  

Mie nu-mi place chiar totul la părinţii mei. Uneori sunt prea seriosi şi nu se joacă cu mine.

sursa foto: freepik.com

I-am spus  Sofiei că poate să ne spună mereu orice. Dar orice. Chiar dacă asta înseamnă să ne critice comportamentul, să ne spună că ea ar fi făcut altfel sau să ne mărturisească de ce nu îi place de noi  într-un moment sau altul.

I-am spus că poate pune orice întrebare, atât timp cât se adresează cu bun-simţ.

Că poate să contrazică şi să îşi apere punctul de vedere, cu argumente.

Că nu trebuie să se poarte ca oamenii mari şi nu trebuie să se supună regulilor care ei i se par nedrepte. 

Asta am învăţat-o noi. Şi cred că aşa faceţi mulţi dintre voi.

Numai că felul acesta de a ne creşte copiii ne pune în situaţii delicate. Vor fi mulţi cei care vor crede că nu i-am crescut bine şi că i-am scăpat din mână încă de pe acum, când sunt mici. Vor fi mulţi cei care ne vor condamna şi vor spune ca noi suntem de vină pentru generaţiile acestea impertinente de copii. Că libertatea pe care le-o dăm acum se va întoarce, mai târziu, împotriva noastră.

Ştiu că trebuie să avem grijă. Chiar mai multă grijă noi, acei părinţi care decidem să ne creştem în acest fel copiii. Şi recunosc: linia dintre comportament liber şi obrăznicie e fină. 

Eu cred că un copil nu va acumula frustrări dacă e încurajat să spună adevarul, dacă ştie că poate vorbi liber, că poate critica, povesti, că îţi poate destăinui orice fără teamă. Nu va strânge în el nedreptăţile pe care, uneori, i le-ai făcut pentru că veţi putea discuta şi lămuri. Te va considera prieten şi nu va simţi nevoia să se izoleze, neînţeles.

Şi mai ştiu ceva. Că părinţii, care îşi cresc în mod conştient şi atent copiii în acest fel, sunt curajoşi. Pentru că nu e uşor să îţi tratezi copilul ca pe egalul tău, la fel cum nu e uşor să recunoşti că ai tot atât de multe lucruri de învăţat de la el pe cât are el de la tine. Cinste părinţilor curajoşi!

Citeşte şi: Copiii sunt mai puternici decât credem. O întâmplare adevărată despre o lecţie de viaţă pe care am primit-o de la fiica mea, pe când avea numai doi ani.