COPIII NOŞTRI SE SIMT INVIZIBILI. Destul de des. Prea des.

Mami, te uiţi la mine, dar nu mă vezi. Parcă aş fi invizibilă. De ce, mami?

Asta mi-a spus Sofia într-o seară, pe când încercam să fac ceva de mâncare, să o ajut la teme, să scot rufele din maşina de spălat, să răspund la un mesaj, să… Cuvintele ei mi-au rămas în cap mult timp. Şi acum le aud exact aşa cum mi le-a spus: îmbufnată şi serioasă ca un om mare.
Câtă dreptate avea.

De multe ori ne uităm la ei şi nu îi vedem. Pentru că nu suntem atenţi la micile lor gesturi, la joaca lor, la construcţiile ingenioase de pe covor, la personajele preferate din desenele animate la care se uită, la cărţile pe care le citesc, la povestioarele din pauzele de la şcoala… Iar pentru ei, acestea sunt lucrurile cele mai importante.
De multe ori îi auzim, dar nu îi ascultăm cu adevărat. Pentru că suntem la mii de kilometri distanţă, în lumea noastră plină de grijile şi problemele zilei.
De multe ori suntem prea ocupaţi să îi mustrăm, să îi corectăm, să îi dojenim, să le face observaţii, să îi cicălim, să ţipăm la ei. Să le spunem să îşi facă temele, să se spele, să se îmbrace, să fie gata repede pentru şcoală, să îşi facă ordine în cameră, să se culce devreme, să facă suplimentar la matematică, să citească, să ajungă la timp la meditaţii. Şi uităm să le spunem că îi iubim, că sunt minunaţi, că ne umplu viaţa, că sunt frumoşi.

sursa foto: pixabay.com

Vi s-a întâmplat să vă ceară copilul o îmbrăţişare? Să tânjească după o clipă în care să fiţi doar cu el şi timpul să se oprească în loc şi orice altceva să dispară?  Sunt convinsă că au nevoie de atingerea noastră atunci când se simt invizibili şi singuri, deşi noi suntem în casă cu ei. Au nevoie de o îmbrăţişare fără cuvinte şi fără responsabilităţi, care să îi facă să se simtă copii. Atât. Copii iubiţi şi fără griji. Măcar din când în când.

Dacă nu le acordăm atenţie şi afecţiune, cuvinte blânde şi timp petrecut împreună, copiii vor creşte fără încredere în sine. Zeci de studii au demonstrat asta. (*) Iar lipsa de încredere în forţele proprii, în timp, se va traduce aşa:

• copilul nostru nu se va simţi niciodată suficient de bun, de inteligent, de atractiv. Va crede că nu merită atenţie şi nici să fie iubit;
• copilul îşi va ascunde propria nesiguranţă, devenind arogant şi agresiv;
• va căuta afecţiune în altă parte, la colegi sau prieteni, dar şi – mult mai grav – în găşti cu tot felul de obiceiuri periculoase;
• neîncrederea în forţele proprii duce la teamă – teamă de greşeală, de eşec, de a fi singur, de a încerca ceva nou;
• copiii invizibili vor fi furioşi, trădaţi şi se vor simţi singuri. Iar aceste sentimente duc la comportamente cu adevărat periculoase, precum consumul de droguri sau tentative de a-şi face singuri rău.

Copiii au nevoie de noi. Pe de-a-ntregul. Fără fără să ne uităm în telefon, fără mesaje la care să răspundem, fără să trebăluim nimic. Copiii nu au nevoie de gesturi mari pentru a se simţi iubiţi. Vor o îmbrăţişare adevărată, să ne uităm în ochii lor, să ne jucăm cu ei, să râdem la glumele lor, să le dăm dreptate, să le spunem cât sunt de grozavi.

Am scris aceste rânduri pentru mine, pentru că nu pot să îmi scot din minte acel: Mami, te uiţi la mine, dar nu mă vezi. Parcă aş fi invizibilă. Şi pentru că recunosc că nu sunt tot timpul prezentă şi că miile de lucruri pe care le am de făcut în fiecare zi mă ţin, adesea, prea departe de ea.

Aşa că mi-am cerut scuze cu o escapadă la Grădina Botanică 🙂 Sofia mai fusese acolo când era mică, dar nu îşi mai amintea. Aşa că mi-a propus să petrecem o după-amiază acolo, departe de zgomotul maşinilor, printre flori, copaci şi porumbei.

Acolo sigur o să mă vezi, mami. Aşa mi-a spus, şi mi-a zâmbit şugubăţ. Şi am văzut-o. Pentru că m-am uitat la ea cu toţi ochii din fiinţa mea. Am văzut-o admirând copacii, uimită de plantele mediteraneene, de stânjenei, de lalelele înflorite, de copacii uriaşi, de explozia de culori. Am stat pe bancă, la umbră, am citit în iarbă, ne-a uitat la peştii de pe marginea lacului. Am fost împreună.

(P) Şi i-am mai făcut o bucurie în acea zi. Sofia a început să fie pasionată de fotografie, aşa că a avut ocazia să încerce o minunăţie de aparat Canon Eos M100: mic, uşor, compact, cu ecran tactil şi funcţii pentru orice idee i-ar trece prin minte. Nu i l-am mai putut lua din mână 🙂 Decât puţin, atât cât să fac şi eu câteva fotografii 🙂

Mi-a plăcut că Sofia a putut folosi aparatul cu uşurinţă. A putut obţine imagini frumoase, clare, luminoase, care i-au sporit pasiunea pentru fotografie. Canon e un aparat mirrorless, ceea ce îl face uşor – are doar 300 de grame -, dar şi jucăuş. Sofiei ei-au plăcut filtrele creative, mai ales cel cu efect de acuarelă. A folosit mult şi funcţia de fotografiere continuă – 6 frame-uri pe secundă – urmărind un fluture năzdrăvan prin iarbă.

Ne-a surprins cât de uşor pot fi transferate fotografiile din aparat în telefon, fără cabluri, doar cu o simplă aplicaţie şi o conexiune bluetooth. Din telefon, imaginile preferate ajung direct pe facebook, instagram sau în e-mailul prietenilor.

Aşa a fost ziua noastră împreună. Ziua în care am văzut-o pe Sofia cu adevărat şi în care ea a văzut minunata lume din jur cu ajutorul noului ei prieten, Canon EOS M100 🙂 Vă mai las aici câteva fotografii frumoase făcute de noi, de care suntem tare mândre.

(*) Acest articol foloseşte informaţii din studiile:
Confidence in children, Psychology Today
Why parents need emotional intelligence, Psychology Today
Your children self-esteem starts with you, Psychology Today