Copilărie în vremea coronavirusului

Sigur i-aţi auzit pe copiii voştri glumind pe seama coronavirusului. Fac scenarii apocaliptice, dar se prăpădesc de râs. Îşi imaginează că se luptă cu virusul cu săbii laser, că se ascund de el cu ajutorul unui costum care îi face invizibili. Unii chiar visează că au găsit leacuri magice.

Dar sub masca asta de indiferenţă şi pretinsă nepăsare, copiii noştri chiar sunt îngrijoraţi. De-adevăratelea.

Mai întâi ne-au văzut pe noi făcându-ne tot felul de gânduri. Chiar dacă am încercat să nu vorbim prea mult acasă despre coronavirus, ei tot ne-au simţit starea de nelinişte şi de angoasă.  Când s-au închis şcolile, totul a devenit şi mai real pentru ei. Timp de aproape două săptămâni – poate chiar mai mult – li s-a spus să stea acasă. M-aş fi aşteptat să se bucure, dar nu e chiar aşa. Ei nu văd perioada asta ca pe o vacanţă în care dorm până târziu, se joacă şi ies afară ca să râdă la soare. Ei simt că e ceva mai mult.

Ce ciudat să stai atât de mult acasă, dar să nu fie vacanţă. Parcă nici nu poţi să te bucuri,

mi-a spus Sofia după ce a aflat că se vor închide şcolile.

Înainte de această decizie a autorităţilor, am fost în câteva şcoli cu atelierele mele de lectură. Este al treilea an când întâlnesc sute de copiii şi când stau de vorbă cu ei despre dorinţele şi visurile pe care le au. În anii trecuţi mi-au vorbit despre preocupările lor legate de planetă, de mediu, de curăţenie, despre salvarea animalelor pe cale de dispariţie. Erau gânduri serioase, dar nu erau temeri, nu era ceva ce îi preocupa până la obsesie.
În cele câteva întâlniri pe care le-am avut în ultimele săptămâni, i-am simţit cu adevărat temători. Iar toate dorinţele lor – pe care eu îi rog să le scrie pe o foaie de hârtie în timpul atelierului – se refereau la coronavirus. Toţi voiau să dispară nemernicul ăsta de virus cât mai repede, să fie nimicit şi să nu-i mai pronunţăm niciodată numele. Toţi şi-au dorit să nu mai fie boli în lume. Şi să fie sănătoşi, ei şi familia lor.

Sunt dorinţe de oameni maturi. Sunt temeri de oameni mari. Sunt frici care i-au cuprins, chiar dacă noi am încercat să îi protejăm, iar ei au încercat să le ia în râs.

Cam asta simt copiii noştri. Şi, din păcate, cred că e abia începutul unei perioade în care nu vom şti ce să facem, nici măcar nu vom mai şti ce şi cum să gândim. Vom încerca să luăm cele mai bune decizii pentru copiii noştri, dar ne va fi foarte greu să ştim dacă am acţionat bine sau nu.

Iar copiii noştri vor fi martorii acestui zbucium al nostru şi îl vor simţi din plin. Ei înşişi îşi vor face griji legate de anul şcolar, mai ales dacă vacanţa asta forţată se va prelungi.
Nu ştiu cum vom ieşi din toată nebunia asta şi nici cât de mult îi va schimba toate nebunia asta pe copiii noştri.
Pot doar să sper că vom fi cu toţii sănătoşi.