În ce lume cresc copiii noştri?

O lume în care copiii sunt ţintă pentru nebuni cu bombe la concerte.

O lume în care copiii sunt scuturi umane în războaie nesfârşite.

O lume în care copiii trăiesc în corturi, departe de casă, pentru că fug din calea gloanţelor.

O lume în care copiii zac prin spitale pentru că banii se cheltuie pe arme şi nu pe tratamente.

O lume în care copiii suferă de foame, atât de slabi, încât nici nu îţi imaginezi cum mai pot să respire.

Edvard Munch, Ţipătul, 1895 (detaliu)

În lumea asta, noi ne luăm copiii de mână, îi mângâiem şi îi alinăm. Încercăm să îi ţinem departe de pericole, de nedreptăţi şi de orori. Îi ascundem, aşa cum ne ascundem şi noi. Mai bine să nu vedem şi să nu ne gândim la nimic din toate astea.

Le spunem să aibă încredere în ei, că vor putea deveni orice îşi doresc, că vor putea face orice îşi propun.
Le vorbim despre puterea creativităţii, a imaginaţiei, a inteligenţei şi a talentului lor unic. Le spunem că nu există ”nu se poate”. Şi că stă în puterea lor să schimbe lumea. Ne punem toate speranţele în asta.

Dar noi? Noi ce am făcut ca să schimbăm lumea asta urâtă în care ei trăiesc? Noi de ce ne-am resemnat cu ”nu se poate”?

Citeşte şi: