Între te iubesc-uri dulci şi nu vreau-uri amare
Sofia îmi spune: Mami, ştii că te iubesc?
Si mă strânge foarte tare în braţe. Atât de tare, încât aş putea să-mi pierd răsuflarea. Dar, în loc să mă prăbuşesc, mă înalţ până la cer şi nu mai vreau să cobor.
Dar îmi spune şi: Nu vreau!
Şi ochii ei mă urmăresc cu atenţie ca să vadă cum reacţionez. Nu o spune cu obrăznicie. Tonul e al unui copil care crede că nu mai e copil. Şi începe să îi placă asta.
Ne spune: Ştiţi că sunteţi cei mai buni părinţi din lume?
Şi ne ia pe amândoi de gât şi ne împletim gândurile şi iubirile şi speranţele. Iar noi o drăgălim şi îi spunem că suntem cei mai norocoşi părinţi din lume.
Dar asta n-o împiedică să ne spună şi: Asta fac. Nu vezi că asta fac!?
Spune asta des. Cam de fiecare dată când îi cerem să meargă să se spele, să mănânce, să îşi facă ordine în cameră, să îşi perie dinţi, să îşi facă ghiozdanul, să fie gata mai repede dimineaţa.
Îmi spune: Vreau să stau cu tine. Stai cu mine, te rog.
Şi mă ia de mână şi mă duce în camera ei. Şi ne tolănim pe jos lângă pluşuri, lego-uri, desene, forme modelate din plastilină, cărţi şi reviste. Şi ne jucăm cu toate şi citim din toate şi râdem. Şi nu mai există timp în acest spaţiu perfect.
Dar îmi trânteşte şi un nervos: Ştiiiiu. Ştiu asta. Nu trebuie să îmi spui!
Şi spune asta chiar dacă nu ştie cu adevărat. Dar e ca un tic verbal care se lipeşte de copiii care vor să arate că au trecut deja prin viaţă şi au şi ei ceva experienţă şi mai ştiu şi ei chestii de adulţi. Şi nu mai au nevoie de atâtea explicaţii pentru că… Ştiiiiu. Ştiu asta. Nu trebuie să îmi mai spui!
Şi aşa e în fiecare zi cu Sofia. Cu te iubesc-uri şi nu vreau-uri, cu îmbrăţişări şi priviri tăioase, cu dor de joacă, dar şi cu dorinţă de independenţă.
E minunată şi vârsta asta a contrastelor – aproape 10 ani are Sofia. Cu mici rebeliuni şi multe efuziuni, cu mici insolenţe şi multă drăgălăşenie. Cu un copil care îşi anunţă adolescenţa de mai târziu. Un târziu care va veni atât de repede. Mult prea repede.
COMENTARIILE TALE