Învăţăm ca papagalii

Seara, înainte de culcare:

– Cu cine te-ai jucat azi la şcoală?
– M-am jucat la şcoală cu Rareş, Maria şi Matei.
– Aţi inventat un joc interesant voi trei?
– Noi trei am inventat un joc despre cum să găseşti o comoară pierdută.
– Şi unde aţi găsit comoara?
– Am găsit comoara pe o insulă înconjurată de alge fosforescente, pe care nu le puteai vedea decât noaptea.
– Si algele astea erau periculoase?
– Algele erau periculoase, da.
Mă opresc din şirul întrebărilor. Ceva nu era în regulă.
– Dar de ce repeţi mereu ceea ce te întreb eu atunci când răspunzi? Tu nu faci aşa.
– Aşa trebuie să răspundem la şcoală.
Trag aer în piept pentru că îmi vine să îi spun să nu mai vorbească niciodată aşa şi spună tuturor că un astfel de dialog nu e firesc. Dar mă opresc. Şi îndulcesc vorbele.
– Acasă şi oriunde altundeva poţi vorbi normal, nu ca la şcoală. Ba chiar te rog să nu vorbeşti nu aşa. Mi-e greu să te înţeleg şi să urmăresc ce spui. Tu nu ai nevoie să repeţi întrebarea ca să poţi da un răspuns.
– Of, ce bine. Era aşa plictisitor să repet precum papagalul. Chiar vorbeam ca un papagal, nu-i aşa?

Dragi oameni buni care concepeţi materia la limba română şi testele de evaluare, copiii au atâta imaginaţie, poftă de vorbă şi de povestit! Dacă îi puneţi să repete întrebarea, se pierde tot farmecul şi toată spontaneitatea răspunsului. Se rupe firul logic întrebare-răspuns, se pierd argumentele care duc la un dialog autentic între doi oameni. Numai când nu ştii ce să răspunzi, tragi de timp repetând întrebarea.

– Mami, poţi să răspunzi şi tu ca la şcoală?
– Sigur. Vrei să mă pui la încercare?
– Nu, vreau să fii şi tu un papagal o dată.
– Bine.
– Ce ai facut azi la serviciu?
– Azi la serviciu am…

Citeşte şi: