Să fii părinte se învaţă

Când am ţipat la ea, a încetat să mai vorbească cu mine şi m-a privit încruntată. Când am pedepsit-o, a plâns şi s-a închis în ea, cu încrâncenare. De fiecare dată am simţit cum se rupe legătura dintre noi. Şi cum reproşurile mele o îndepărtează tot mai mult.
Am simţit întotdeauna că astfel de corecţii şi lungile noastre predici nu funcţionează cu copiii acestei generaţii. Că ele doar alimentează o spirală a reproşurilor şi a însingurării. Acum am înţeles de ce.

Mamă şi copil, 1905, Pablo Picasso (detaliu, wikiart.org)

Când le repetăm aceleaşi lucruri, declanşăm în copii un mecanism de auto-apărare. Când greşeşte, copilul ştie deja că urmează o ceartă şi încearcă să nu o audă. Uneori, continuăm să le facem aceleaşi reproşuri ani la rând, iar ei continuă să facă aceleaşi greşeli. Personalitatea copiilor şi a tinerilor este în continuă fierbere pentru că niciodată nu se întrerupe construcţia şi reconstrucţia gândurilor. Nu putem să persistăm în a le ţine aceleaşi şi aceleaşi prelegeri.

Cred că 99% dintre criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile. Ele nu influenţează personalitatea copiilor. Ele doar generează mai multă agresivitate şi distanţare

spune Augusto Cury în cartea sa Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi. (Augusto Jorge Cury este medic şi psihiatru. Este cercetător în domeniul construcţiei emoţiilor şi a gândurilor.)

Ce e de făcut? Ei, asta cred că e partea cea mai grea. Pentru că soluţia ţine mai mult de educarea mea, decât de a ei. Eu trebuie să mă educ să am răbdare, să o înţeleg, să mi-o apropii, să îi explic, să o ascult, să o întreb, să îi povestesc, să o fac să îmi povestească. Fără să mă educ pe mine, nu o pot educa pe ea. Dacă eu nu pot evolua ca părinte, nu o pot învăţa pe ea cum să crească. Dacă eu nu îmi recunosc propriile greşeli, cum mă pot aştepta ca ea să o facă?
Să fii părinte se învaţă. Iar cea mai mare lecţie este că noi, părinţii, putem învăţa de la copii la fel de mult cum ei pot învăţa de la noi.

Pedepsele şi predicile chiar nu funcţionează. M-am convins de asta. Şi, totuşi, mi se mai întâmplă să ţip şi să o critic exagerat. Ştiu însă că greşesc. Nu îmi rămâne decât să perseverez şi să am răbdare, să o înţeleg, să mi-o apropii, să îi explic, să o ascult, să o întreb, să îi povestesc, să o fac să îmi povestească. Să fim prietene.

Dacă ţi-a plăcut articolul, hai să ţinem legătura. Abonează-te la newsletter, pe banda portocalie de mai sus. Îţi voi trimite noutăţile şi articolele mele. Îţi mulţumesc pentru prietenia ta 🙂

Citeşte şi: Ne ţinem copiii captivi între ziduri de beton