Şocul dulce al unei dimineţi de luni

Luni. Sună ceasul la 6. Cu ochii încă închişi, mă pregătesc pentru o dimineaţă în care trebuie sa trag de Sofia ca să se trezească, să o conving că va fi o zi frumoasă, să îi arat soarele care mijeşte afară, să îi spun că nu va avea multe teme săptămâna asta, că va avea timp şi să se joace, că o aşteaptă prietenele de la after-school, că vom ieşi în parc cu skateboard-ul dacă va fi frumos…
Numai că în dimineaţa asta nu a fost nevoie să inventez vrute şi nevrute. M-am trezit mângâiată pe faţă. Aud, ca prin vis, vocea ei mică şi veselă care îmi spune că masa e pusă şi că ea a început deja să mânânce.
– Am încălzit laptele şi ţi-am pus cerealele. Hai, soarele e deja sus pe cer!
– Cât e ceasul? o întreb, buimacă.
– 6 şi un sfert.
Nu cred că am auzit bine. Mă uit să verific. 6 şi un sfert. Sofia se aude cântând din bucătărie.
– Hai, mami, să ajungem mai repede la şcoală. Să nu se aglomereze pe drum, să am timp să vorbesc şi eu cu colegii. Să nu ne mai grăbim mereu, să nu trebuiască să ne supăram de dimineaţă una pe alta pentru că întârziem la şcoală şi la serviciu.
Erau toate argumentele pe care i le dau eu în fiecare dimineaţă, în speranţa că măcar unul va funcţiona şi nu se va mai moşmondi atâta, complet lipsită de chef şi entuziasm.
Vine şi mă mai mângâie o dată, exact aşa cum îi fac şi eu în fiecare dimineaţă.
Mă dau jos din pat. Ea aproape terminase de mâncat. Îşi punea pachetul pentru şcoală.
– Ştii că vineri ai uitat să îmi pui de mâncare la şcoală? Acum mi-am pus singură.
Dimineaţa a continuat în aceeaşi atmosferă ireală. Şi acum, când scriu, mi se pare incredibil.
– Hai, mami, de ce te miri atât? Am crescut şi eu, îmi spune Sofia senină.
Da, dimineaţa asta de luni a fost dimineaţa când am realizat că a crescut. Prea repede, pe nesimţite, fără niciun avertisment. Are 8 ani şi jumătate.
A fost cea mai frumoasă dimineaţă de luni. Şi, totuşi, mi-a lăsat în suflet o dulce tristeţe.
Bucuraţi-vă de haosul dimineţilor cu copii în pijamale, care cască, strigă, nu vor să mănânce, nu vor să se îmbrace, nu vor să plece niciunde. Trec prea repede, pe nesimţite, fără niciun avertisment. Şi nici nu-ţi dai seama când auzi:
– Hai, mami, de ce te miri atât? Am crescut şi eu…