Trăim doar o secundă. Sau o eternitate.

Trăim doar o secundă. Atât. Cam cât un fluture, cam cât o buburuză pe o frunză. Cât un fir de nisip până se pierde în mare.Dar câteodată, doar câteodată, secunda asta devine eternitate. 

Se întâmplă atunci când o mână mică te strânge de deget în primele zile de viaţă. Când un glas firav râde uitându-se la un măgăruş de pluş. Când un boţ de om te strigă mama. Când îşi cară, mândru, ghiozdanul prea mare pe spatele încă atât de mic. 

Când omul care ţi-e aproape îţi spune te iubesc an dupa an, de 5, 15,  sau 25 de ani. Când timpul, greutăţile şi răutăţile nu reuşesc decât să vă ţină şi mai aproape. 

Când abia aştepţi să ajungi acasă, când te bucuri de cina în familie plină de întâmplările zilei.

Când citiţi împreună şi vă povestiţi.

Când dansaţi în sufrageria mică.

Când ţi-e dor.

Când zâmbeşti la amintirile trăite împreună.

Se întâmplă atunci când nu îţi imaginezi că viaţa ta ar fi putut altfel. Când nu vrei ca viaţa ta să fi fost altfel.

Rar, foarte rar, secunda noastră devine eternitate. Iar când se întâmplă, viaţa asta nu mai pare fără sens. 

Azi am trăit o eternitate. Cred că şi voi, nu-i aşa?

P.S.
Dacă ţi-a plăcut articolul, hai să ţinem legătura. Abonează-te la newsletter, pe banda portocalie de mai sus. Îţi voi trimite noutăţile şi articolele mele. Îţi mulţumesc pentru prietenia ta 🙂